În culturile vechi, bătrânii nu erau onorați fiindcă au fi meritat-o cu "viața lor ostenitoare", nici pentru anticiparea sănătoasă că "voi fi o dată şi eu bătrân și ce bine va fi dacă nu voi fi aruncat afară", ci pentru că sufletul era și mai sensibil, spiritul era mai deschis, iar bătrânul, cu o experiență extraordinară de viață, prezenta valori atractive și de dorit pentru tineri. (...) Bătrânul în acel timp nu era o povară, ci o valoare neprețuită: nu s-au uitat la trupul lui mormăit, ci la cel care trăiește în el! (Müller Péter)
