Sfânta Scriptura în ansamblu vorbește despre faptul că Dumnezeu are întotdeauna puterea de a mă schimba, de a-mi transforma viața. El mă cheamă mereu și trebuie să răspund. Dacă răspunsul meu va fi afirmativ, voi ceda în fața Lui, Îl voi asculta și spiritul lui Isus se va dezvolta și în mine. Toată viața Lui, Isus s-a supus voinței Tatălui. În ochii lui Dumnezeu, chiar și cea mai mică faptă are o mare însemnătate atunci când aceasta corespunde dorinței și învățăturii Lui. „Să aveți în voi acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5). Aceeași atitudine, temperament și spirit. Spiritul lui Isus înseamnă că îi spun lui Dumnezeu: da, voi face! - Si chiar o voi face! Spiritul lui Isus este căutarea și împlinirea voinței lui Dumnezeu. Dar ce poate vrea El oare? Să ies să lucrez în vie - adică să fiu cu El, să lucrez cu El, să trăiesc cu El ... și să am încredere în voia Lui. Este important să-mi concentrez toată viața asupra lui Dumnezeu. Aceasta este ascultare, supunere. Un teolog a spus astfel: „Orice mai puțin decât Dumnezeu va fi dezamăgitor”.
Primul gând: Dumnezeu iese și azi în piețe, pe străzi, la locul de muncă, intră în apartamentul meu și se adresează mie: vino, lucrează la clădirea țării mele. „Ocupațiile” mele, „jocurile” mele mă leagă fără să observ. Poate că acest lucru este tocmai munca mea, care este întotdeauna mai importantă decât tăcerea interioară în care El îmi vorbește. Pot exista diverse obstacole în auzirea vocii Lui: poate fi televiziunea, în care serialul meu preferat este mai important decât tăcerea în care Dumnezeu dorește să fie prezent.
Ar putea fi știrile pe care le urmez atât de fidel în fiecare zi să nu rămân în urmă (mai mult, o iau mai în serios decât Scriptura, în care pot citi „știrile lui Dumnezeu”). Ar putea fi un computer sau un telefon. Am mii de posibilități să nu am timp să aud acea voce interioară blândă care mi-ar liniști sufletul...
Dumnezeu mă invită pe mine personal să lucrez cu El. Nu sunt doar un instrument, ci mult mai mult: sunt colegul Lui.
Atunci, Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” Mat 18, 21
După o mare mărturisire, un preot și-a formulat rugăciunea către Dumnezeu astfel: „Iartă-mă, Doamne, pentru că dezleg atât de mulți oameni în Numele Tău, dar am învățat acest obicei de la Tine!”
De câte ori trebuie să iert? Acesta este momentul în care obiecțiile și protestele îmi atacă sufletul, trăind rănile și dezamăgirile altora... Gândurile mă înconjoară...
Deodată mă opresc: care e situația mea? Îmi amintesc de păcatele, greșelile, dizabilitățile mele din cauza cărora au suferit alții?
Sunt conștient de păcatele mele, de mortalitatea mea, dar cât de multe am putut face neintenționat, totuși rănind alții ... Acestea din urmă sunt văzute și iertate de Dumnezeu, dar trebuie să-mi cer și eu iertare pentru primele...
„Căci, acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Mat 18, 20)
Dumnezeu este peste tot. Nu există niciun loc în univers unde El să nu fie prezent. Cu toate acestea, de multe ori nu simt prezența lui, de fapt: în multe cazuri îi simt absența ... Îl caut și nu Îl pot găsi.
Atunci mă întreb care ar putea fi greșeala. Dacă mă gândesc logic, știu răspunsul: dacă El este prezent peste tot și tot nu Îl simt, atunci greșeala este în mine. Nu iau „transmisia”, deși strălucirea Duhului Său Sfânt este prezentă în mod constant. Mă pătrunde precum apa mării pătrunde peștele, dar nu conștientizez. Acesta îmi aduce aminte de întrebarea plină de umor: oare peștele bea apă? La care răspunsul este: nu știu, dar precis are posibilitatea.
Mai serios, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, dragostea lui pătrunde constant și totuși simt adesea că viața este goală, nu-i văd sensul.
Următoarea linie de gândire mă poate ajuta în soluție: e drept că El este atotprezent, dar tot adevărat este că El nu este violent. Eu trebuie să-L invit în viața mea.
Atunci când citesc sau când aud parabola despre grâul și neghina am tendița să gândesc că eu sunt grâul iar celălalt este neghina. Astfel, chiar dacă am dreptate, îl condamn pe celălalt, îl declar un om rău.
Aceasta este momentul, când se dezvăluie ipocrizia mea: prin faptul că mă înscriu în rândul celor buni, pentru că îmi practic religia, pentru că fac lucruri bune și așa mai departe, în momentul acela mi-am dat verdictul: nu eu sunt grâul.
În parabolă neghina este o plantă parazită, nocivă.
Îngreunează prosperitatea grâului.
Când dau verdictul asupra cuiva, când îl condamn ca fiind om rău, chiar aș vrea, ca stăpânul să smulgă răul cât mai repede, atunci eu ce fel de spirit am?
Sigur, nu este spiritul răbdării. Dumnezeul însă este răbdător și cu alții și cu mine.