Am învățat de la îndrumătorii mei spirituali iezuiți că atunci când analizez procesul de funcționare a sufletului meu, prima întrebare nu este dacă mă pot ruga, ci dacă pot dormi, dacă mă odihnesc suficient?
Dacă mă simt mai obosit la începutul săptămânii decât am fost în weekend, atunci ceva nu este în regulă cu mine. Atunci poate că nu îmi organizez viața conform LEGII LUI DUMNEZEU. Căci Dumnezeu creează întotdeauna ordine în dezordine. Până și funcționarea corpului meu demonstrează acest lucru: inhalarea și expirația, somnul și starea de veghe, rugăciunea și munca, conversația și tăcerea, retragerea și comunicarea, mâncarea și digestia, toate acestea formează un echilibru armonios, iar adaptarea la acestea este în consecință secretul după care să îmi ghidez viața.
Când în viața mea munca nu mai este urmată de odihnă, ci de o altă muncă, atunci se produce un dezechilibru: lumea mea mică se năruie și, odată cu ea, liniștea sufletului meu, care apoi îmi afectează mediul. Graba continuă a oamenilor solicitați cauzează o imensă neliniște, care afectează simțitor lumea în care trăim.
S-a întâmplat în timpul unei secete mari. Preotul satului anunță credincioșii, că duminica viitoare în cadrul Liturghiei vor dedica mult mai mult timp rugăciunii. Se vor ruga la Dumnezeu să dea în sfârșit ploaie.
Duminica următoare, sub soarele arzător, mulți credincioși merg la biserică. Observă un copil ținând în mână o umbrelă. Nu înțeleg de ce duce cu el umbrela când soarele ardea așa de tare. Așa că unii chiar îl întreabă, de ce poartă cu el umbrela? Copilul răspunde: nu ne rugăm azi pentru ploaie? Cu siguranță voi avea nevoie de ea în drum spre casă.
Copilul are încredere în Providență.
Când Isus îi trimite doi câte doi pe ucenicii Săi, le poruncește să ia cu ei doar strictul neceasar. (Marcu 6,8)
Nu este ușor să separăm ceea ce este într-adevăr necesar de ceea ce este de prisos, deoarece am tendința posesiei: pe lângă ceea ce am întotdeauna mai e ceva de care am nevoie. În rugăciune
De-a lungul vieții am întâlnit oameni, despre care știu, că proclamă, afirmă ceva, dar ei nu trăiesc așa, nu sunt autentici.
Cu siguranță acest lucru poate fi respingător și poate că am dreptate, dar trebuie să mă întreb:
Oare mă deranjează pentru că fac și eu des așa? Vreau binele, îl proclam și eu, dar simt în adâncul sufletului cât de des sunt departe de ceea ce proclam ...
Să am eu dreptate este mai important sau iubirea mea? Ce rost are adevărul meu, dacă iubirea nu crește în mine?
Când Isus învață în propriul său oraș, mulți se îndoiesc de El, deoarece cred că Îl cunosc: nu este oare acesta tâmplarul, fiul Mariei ... (Marcu 6,3)? Și sunt revoltați!
Ei cred că Îl cunosc pentru că Îl asociază cu rudele Sale și acesta este marele obstacol în a se apropia de El!
Da, ATUNCI, DOAR ATUNCI minunile încep în viața mea ...
Poate mulți dintre noi cunoaștem povestea funambulului. Când oamenii se adună să vizioneze spectacolul lui artistic, el își întinde frânghia peste marea prăpastie și îi întreabă pe cei prezenți: - Credeți că voi împinge o roabă peste prăpastie? Oamenii răspund clar: - Sigur, credem, doar tu ești funambulul. – Bine, răspunde el, dar acum am o rugăminte: unul dintre voi să se așeze în roabă înainte să trecem peste prăpastie. Tăcerea este imensă, nu apare nimeni. Apoi, în sfârșit, apare un copil mic și urcă în roabă. După ce funambulul împinge roaba peste prăpastie, spectatorii îi întreabă pe copil: - Nu ți-a fost frică? - Cum să nu, a răspuns, doar că funambulul este tatăl meu.
Aceasta este adevărata credință. Și copilul mic este speriat, dar știe că tatăl său este funambulul și nu își poate dori răul, nici peste prăpastie. În povestea de evanghelie, o femeie bolnavă de doisprezece ani se apropie de Isus și Îi atinge haina. Isus simte atingerea, deoarece puterea iese din el.
Un alpinist și-a propus să cucerească un vârf de munte foarte înalt. După ce s-a pregătit în mod corespunzător, a plecat singur, întrucât gloria dorea pentru el însuși.
A început să urce în zori, s-a cățărat toată ziua, și în loc să amenajeze un cort de noapte la un loc potrivit, a continuat tot să urce, până când întunericul s-a lăsat peste el. Era la doar câțiva metri distanță de vârf când a alunecat și a început să cadă în gol. A simțit apropierea morții, chiar și-a pierdut cunoștința pentru o vreme, după care a simțit strângerea frânghiei care îl ținea puternic în timp ce trupul îi atârna în aer ... Căderea s-a oprit, doar frânghia l-a ținut. Atunci a strigat după ajutor: Este cineva aici? În scurt timp a auzit o voce: Da, sunt aici, am fost întotdeauna cu tine și te-aș ajuta dacă mă lași. Voi face orice – promitea omul aflat în pericol. Apoi vocea a vorbit din nou: Bine, tot ce trebuie să faci este să tai frânghia care te ține captiv. Omul nostru a strigat din nou: Mai este cineva aici? ....
