11 februarie, a 33-lea Zi Mondială a Bolnavului
„Speranța nu dezamăgește” (Rom 5,5), ci ne întărește în necaz
Cum să rămânem puternici, când suntem atinși de boli grave, necurabile, și al căror îngrijire este peste posibilitățile noastre? Cum putem fi puternici când persoana iubită suferă și nu-l putem ajuta? Ne dăm seama că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de harul Său, de Providența Sa și de puterea pe care o primim de la Duhul Sfânt. Dumnezeu rămâne aproape de toți cei care suferă. Trebuie să învățăm să apreciem frumusețea și semnificația momentelor pline de har între bolnavi, medici, îngrijitori, membri ai familiei și prieteni.
Acesta este pe scurt mesajul papei Francisc la al 33-a Zi Mondială a Bolnavului, pe care îl puteți citi mai jos în întregime.
„Speranța nu dezamăgește” (Rom 5,5), ci ne întărește în necaz
Dragi frați și surori,
Sărbătorim a 33-a Zi Mondială a Bolnavului în anul jubiliar 2025, în care Biserica ne invită să devenim „pelerini ai speranței”. Cuvântul lui Dumnezeu ne însoțește și ne oferă, în cuvintele Sfântului Pavel, un mesaj încurajator: „Speranța nu dezamăgește” (Rom 5,5), într-adevăr, ne întărește în vremuri de încercare.
Acestea sunt cuvinte reconfortante, dar se pot dovedi și nedumerite, mai ales pentru cei care suferă. Cum putem fi puternici, de exemplu, când corpul nostru este pradă unor boli grave, care necesită tratament costisitor pe care s-ar putea să nu ne putem permite? Cum putem arăta putere atunci când, pe lângă propriile noastre suferințe, îi vedem pe cei dragi care ne susțin, dar se simt neputincioși să ne ajute? În aceste situații, simțim nevoia de o putere mai mare decât a noastră. Ne dăm seama că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de harul Său, de Providența Sa și de puterea care este darul Duhului Său (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1808).
Să ne oprim un moment pentru a reflecta la modul în care Dumnezeu rămâne aproape de cei care suferă în trei moduri particulare: prin întâlnire, dar și împărtășire.
1. Întâlnire. Când Isus i-a trimis pe cei șaptezeci și doi de ucenici în misiune (cf. Lc 10,1-9), le-a spus să vestească bolnavilor: „S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu” (v. 9). El le cere, cu alte cuvinte, să-i ajute pe bolnavi să-și vadă infirmitatea, oricât de dureroasă și de neînțeleasă ar fi ea, ca pe o ocazie de a-L întâlni pe Domnul. În vremuri de boală, simțim fragilitatea noastră umană la nivel fizic, mental și spiritual. Totuși, experimentăm și apropierea și compasiunea lui Dumnezeu, care, în Isus, a participat la suferința noastră umană. Dumnezeu nu ne abandonează și deseori ne uimește dându-ne o putere la care nu ne-am așteptat niciodată și nu am fi găsit-o singuri.
Boala devine, deci, un prilej pentru o întâlnire transformatoare, descoperirea unei stânci solide de care ne putem ține tari în mijlocul furtunilor vieții, o experiență care, chiar și cu mare preț, ne face cu atât mai puternici pentru că ne învață că nu suntem singuri. Suferința aduce întotdeauna cu ea o promisiune misterioasă a mântuirii, pentru că ne face să experimentăm apropierea și realitatea prezenței consolatoare a lui Dumnezeu. În acest fel, ajungem să cunoaștem „plinătatea Evangheliei cu toată făgăduința și viața ei” (Sfântul Ioan Paul II, Discurs către tineri, New Orleans, 12 septembrie 1987).
2. Aceasta ne duce la a doua cale prin care Dumnezeu este aproape de cei suferinzi: ca dar. Mai mult decât orice altceva, suferința ne face conștienți că speranța vine de la Domnul. Este astfel, în primul rând, un dar care trebuie primit și cultivat, rămânând „credincioși la credința lui Dumnezeu”, în expresia fină a Madeleinei Delbrêl (cf. La speranza è una luce nella notte, Vatican 2024, Prefață). ).
Într-adevăr, numai în învierea lui Cristos propria noastră viață și destin își găsesc locul în orizontul infinit al eternității. Numai în misterul pascal al lui Isus ajungem la certitudinea că „nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu” (Romani 8,38-39). Această „mare speranță” este sursa tuturor acelor mici licăriri de lumină care ne ajută să ne vedem drumul prin încercările și obstacolele vieții (cf. Benedict XVI, Spe Salvi, 27, 31). Domnul Înviat merge atât de departe încât să meargă alături de noi ca însoțitor de drum, așa cum a făcut cu ucenicii pe drumul către Emaus (cf. Lc 24,13-53). La fel ca ei, putem să împărtășim cu el neliniștile, îngrijorările și dezamăgirile noastre și să-i ascultăm cuvântul, care ne luminează și ne încălzește inimile. La fel ca și ei, îl putem recunoaște prezent în frângerea pâinii și astfel, chiar și în prezent, simțim acea „realitate mai mare” care, apropiindu-se de noi, ne redă curajul și încrederea.
3. Ajungem acum la al treilea mod al lui Dumnezeu de a fi aproape de noi: prin împărtășire. Locurile de suferință sunt adesea și locuri de împărtășire și de îmbogățire reciprocă. Cât de des, la patul bolnavilor, învățăm să sperăm! Cât de des, prin apropierea de cei care suferă, învățăm să avem credință! Cât de des, când avem grijă de cei care au nevoie, descoperim iubirea! Ne dăm seama că suntem „îngeri” ai speranței și mesageri ai lui Dumnezeu unii pentru alții, toți împreună: fie că suntem pacienți, medici, asistente, membri ai familiei, prieteni, preoți, religioși, indiferent unde ne aflăm, fie în familie sau în clinici, aziluri de bătrâni, spitale sau centre medicale.
Trebuie să învățăm cum să apreciem frumusețea și semnificația acestor întâlniri pline de har. Trebuie să învățăm cum să prețuim zâmbetul blând al unei asistente, recunoștința și încrederea unui pacient, chipul grijuliu al unui medic sau voluntar sau aspectul anxios și în așteptare al unui soț, al unui copil, al unui nepot sau al unui prieten drag. Toate acestea sunt raze de lumină care trebuie prețuite; chiar și în mijlocul nopții întunecate a necazurilor, ele ne dau putere, în timp ce ne învață în același timp sensul mai profund al vieții, în dragoste și apropiere (cf. Lc 10,25-37).
Dragi frați și surori bolnavi sau care au grijă de suferinzi, în acest Jubileu jucați un rol deosebit de important. Călătoria voastră împreună este un semn pentru toată lumea: „un imn la demnitatea umană, un cântec de speranță” (Spes Non Confundit, 11). Vociile sale sunt auzite mult dincolo de camerele și paturile unităților de sănătate și servesc la a provoca în caritate „participarea societății în unitate” (ibid.) într-o armonie care este uneori dificil de realizat, dar tocmai din acest motiv este atât de reconfortant și puternic, capabil să aducă lumină și căldură oriunde este nevoie de ele.
Toată Biserica vă mulțumește pentru asta! La fel fac și eu și îmi amintesc de voi mereu în rugăciunile mele. Vă încredințez Maicii Domnului, în cuvintele pe care atât de mulți dintre frații noștri i le-au adresat în ceasul de nevoie:
Sub ocrotirea ta alergăm, sfântă Născătoare de Dumnezeu,
nu ne dispreţui rugăciunile în nevoile noastre,
ci ne mântuieşte oricând de toate primejdiile,
Fecioară slăvită şi binecuvântată.
Vă binecuvântez, împreună cu familiile și cei dragi și vă rog, să nu uitați să vă rugați pentru mine.
Roma, Sfântul Ioan Lateran, 14 ianuarie 2025
Francisc