De ce este nevoie de dezvoltarea unei politici de protecție a copilului?

În martie, Organizația Caritas Alba Iulia a publicat un chestionar dedicat identificării percepției populației privind diferite forme de abuz asupra copiilor. (O descriere detaliată a sondajului poate fi citită aici.) În acest context am întrebat-o pe Mihaela Cristea, colega noastră în programe pentru copii și tineri, coordonatorul procesului de dezvoltare a Politicii de protecție a copilului a Organizației Caritas Alba Iulia.

Poveste-mi puțin despre tine, cum ai început să lucrezi cu copii proveniți din medii defavorizate?

Cred că alegerea carierei mele profesionale nu a fost întâmplătoare, dintotdeauna am avut o preocupare în a ajuta pe alții, cu atât mai mult pe cei pe care îi vedeam în nevoie. Desigur că, după terminarea studiilor, acțiunile mele au căpătat o altă formă, una profesională. Împreună cu alți câțiva colegi am înființat o asociație cu profil social și am început să lucrăm.

Prima mea interacțiune cu copii și tineri defavorizați, excluzând perioadele de practică din timpul facultății, a fost în cadrul primului meu proiect scris, care a fost și câștigat ulterior (Proiect Phare), proiect care a avut ca beneficiari copiii și tinerii din câteva ”case de copii” (la vremea aceea), vechile unități sociale, cu aglomerare mare de beneficari. Proiectul își propunea să contribuie la pregătirea lor pentru viață, prin informații și abilități formate, aspecte vitale de altfel pentru orice tânăr. Timp de 2 ani am cunoscut și interacționat cu mulți copii instituționalizați, pe care ulterior i-am revăzut în multe ipostaze, nu mereu dezirabile.

Cristea Mihaela

Lecția pe care am învățat-o atunci a fost că o astfel de intervenție, de preocupare trebuie să fie făcută de timpuriu, că mediile acelea nu ofereau posibilități de dezvoltare pentru copii, ba mai mult erau chiar distructive. Era evident că trebuia o schimbare radicală a sistemului de protecție a copilului.

Tot în cadrul asociației create am mai activat într-un proiect de prevenire și intervenție în domeniul violenței domestice, o altă nevoie reală a societății. Am lucrat astfel ca asistent social în Centrul de consiliere și Adăpostul temporar create prin proiect. La momentul acela, experiențele trăite m-au făcut, zic eu, să mă ”maturizez” și să înțeleg o altă dimensiune a asistenței sociale. A fost o perioadă foarte solicitantă, dar importantă pentru mine și profesia mea.

Din anul 2005 lucrez la Caritas, în programe pentru copii și tineri. Am experimentat astfel mai multe perioade, am trecut prin multe schimbări și reorganizări atât din punct de vedere legal și procedural, cât și ale asociației. Mereu am lucrat cu copii și tineri defavorizați, copii instituționalizați și tineri postinstituționalizați, aflați în cele 6 locuințele de tranzit pe care Caritas le avea.

Intervenția postinstituționalizare era importantă dar insuficientă, de multe ori aveam impresia că există riscul să prelungim o dependență a tinerilor față de un sistem. Se desprindeau greu și nu reușeau să se integreze ușor în societate.

Ceea ce era evident pentru mine, în cazul copiilor ocrotiți în instituții, era faptul că au nevoie de mici de o altă abordare, de un alt fel de sprijin – să crească și să se dezvolte într-un mediu cât mai apropiat de cel familial, unde preocuparea pentru formarea sa ca persoană responsabilă și demnă să fie prioritară.

Cu acest gând, Caritas a preluat (contractat) de la DGASPC Alba 2 case de tip familial, cu 31 de copii și tineri beneficiari.

Asta este în linii mari povestea interacțiunii mele cu copii defavorizați, desigur că între timp au fost multe alte intervenții și în alte medii defavorizate, în cadrul unor proiecte, acțiuni în care m-am implicat.

Riscul de a experimenta o copilărie cu violență crește atunci când copiii provin din familii sărace. Cum putem să protejăm totuși copiii de abuz?

Din păcare este o realitate a societății actuale. Starea de sărăcie sau de vulnerabilitate a familiilor se asociază de foarte multe ori cu educație precară, cu comportamente indezirabile. Copiii cresc în astfel de medii, pe care ajung să le considere normalități și se formează la rândul lor ca adulți abuzivi. Există încă, după părerea mea,  în cultura românească concepția că o faptă rea se corectează cel mai bine prin violență (de la ridicarea vocii la bătăi serioase).

Am foarte multe exemple de astfel de familii, fie din perspectiva serviciile rezidențiale fie a celor de zi. În marea majoritate a cazurilor, acolo unde resursele sunt limitate, intervin și situații abuzive. Mulți dintre copii dezvoltă traume puternice, dar care totuși au o șansă de remediere dacă sunt descoperite și tratate corespunzător.

Ca și metode concrete de intervenție pentru protejarea copiilor în astfel de familii:

  • metode preventive: comunicarea cu părinții/familia despre înțelegerea corectă a noțiunii de ”familie normală”, implicarea copiilor în activități preventive dar și încurajarea lor să dezvăluie posibile situații agresive la care sunt supuși,
  • servicii pentru sprijinirea familiilor sărace, repet ”servicii”, care să contribuie, printr-un management de caz adecvat, la diminuarea stării de sărăcie și dependență și la creșterea responsabilității și implicării,
  • cred cu tărie că o implicare mai responsabilă a cetățenilor, a comunității în observarea și semnalizarea actelor de agresivitate asupra copiilor ar contribui la diminuarea fenomenului
  • ca ultimă soluție, dar nu exclusă, scoaterea copiilor din mediul abuziv și instituirea unei măsuri de protecție.

Cercetările ne arată că atunci când copiii experimentează o anumită formă de violență li se asociază totodată un risc mai mare de a fi vulnerabili în fața altor forme de abuz. E dificil să depistezi formele psihologice ale abuzului, cum vezi copii cu care lucrezi, cu ce situații se confruntă?

Copiii victime ale abuzului cu care eu am interacționat, abuz de care am știut încă de la început sau a fost descoperit pe parcurs, prezintă în general dificultăți de comunicare, sunt retrași și nesiguri, timizi. În cazul unora, ascunderea adevărului sau denaturarea lui și a experiențelor negative trăite apare frecvent. Este o stare de vulnerabilitate pe care o trăiesc și care poate duce ușor la riscul unor alte abuzuri.

În cazul copiilor cu care lucrez eu mai mult în relație directă, adică cei ocrotiți în casa de tip familial, depistarea efectelor psihologice ale unui abuz suferit se face oarecum mai ușor. Copiii pot fi observați în mod direct o perioadă mare de timp, în toate activitățile zilnice, pot fi implicați în discuții informale, li se observă reacțiile și modul de interacțiune cu alte persoane. Odată creată relația de încredere cu acești copii și adaptarea la noul mediu, depistarea repercursiunilor abuzurilor în plan emoțional este mai ușoară, iar intervenția mai eficientă.

Lucrezi de mult la Organizație, ai avut posibilitatea să vezi copii cărora li se schimbă viața? Cum ai descrie efectele programelor pentru copii (fie de zi sau rezidențiale)  din județele Alba și Hunedoara?

Lucrez de aproape 16 ani la Caritas. Am văzut multe vieți schimbate și am speranța că majoritatea au fost în bine și pe termen lung. Repet ideea nevoii de servicii sociale complexe, care se adresează copilului în context familial și care, pe lângă rezolvarea problemelor de moment, urgente, contribuie la formarea unor persoane/familii responsabile și independente.

Vorbeam anterior despre începuturile mele ca asistent social. Acum pot face o comparație cu ceea ce simt în prezent. În cazul unităților rezidențiale, tinerii care ies din centre au mult mai multe abilități, sunt mult mai pregătiți și mai entuziaști pentru a ocupa un loc demn în societate. Marea majoritate au o calificare, au chiar și un loc de muncă și posibilități de a susține o chirie. E un cu totul alt Start în viață!

Centrul de plasament de tip familial ”Sf. Ghelasie”, Stremț

Referitor la copiii beneficiari ai centrelor de zi, copii tot în situații dificile dar care au șansa de a rămâne în familie. În acest caz, accentul se pune pe familie, pe pregătirea și susținerea acesteia de a oferi un mediu sănătos membrilor săi și de a face față perioadelor de vulnerabilitate. După părerea mea, astfel de centre de zi sunt răspunsul oricărei comunități la nevoile sociale, și sunt soluții mai puțin invazive și cu costuri mult mai mici.

Ce motivație interioară ai avut să te implici în elaborarea politicii de protecție împotriva abuzului a organizației? Povestește-mi puțin despre procesul de muncă.

În activitatea mea din programele în care lucrez, de multe ori am fost solicitată să contribui la realizarea unor proceduri de lucru, instrumente și documente diverse. Multe dintre acestea conțineau elemente de protecție a copilului. Politica de protecție a copilului a venit să reunească, să înglobeze valori ale organizației în acest domeniu și să stabilească proceduri unitare de prevenire și intervenție.

Procesul propriu-zis de realizare a Politicii a fost generat în cadrul Proiectului DARE, care mie personal mi-a oferit posibilitatea să particip la câteva workshop-uri pe tema protecției copilului împotriva abuzurilor, foarte țintite și profesioniste. Din aceste formări am înțeles nevoia ca Organizația să își conceapă și să respecte o Politică de protecție a copilului, aspect certificat ulterior. Organizația mi-a făcut propunerea de a fi coordonatorul acestui domeniu, iar eu am acceptat, în primul rând gândindu-mă la necesitatea și importanța subiectului.

Cu sprijinul consultanților din cadrul proiectului DARE, am lucrat la conceperea documentului, iar apoi, alături de colegi, i-am dat o formă potrivită Organizației. Documentul este unul flexibil, viu, de aceea nu îi spun ”forma finală”. El trebuie să fie mereu adaptat realităților noastre, poate fi ajustat, completat ori de câte ori simțim nevoia.

Chestionarul dedicat identificării percepției populației privind diferite forme de abuz asupra copiilor poate fi completat aici.