„Nu este bine ca omul să fie singur”

„Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18). Încă de la început, Dumnezeu, care este iubire, a creat ființa umană pentru comuniune, înscriind în ființa sa dimensiunea relațiilor. Astfel, viața noastră, modelată după chipul Sfintei Treimi, este chemată să se realizeze pe deplin în dinamismul relațiilor, al prieteniei și al iubirii reciproce. Am fost creați pentru a fi împreună, nu singuri – așa începe mesajul Papei Francisc pentru Ziua Mondială a Bolnavului din acest an, care este celebrată pe 11 februarie. A se îngriji de cel bolnav având grijă de relațiile acestuia este esența mesajului Sfântului Părinte, care poate fi citit integral în limba română aici >>>.

Ziua Mondială a Bolnavului a fost inițiată de Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea și prima dată a fost sărbătorită în 1993. În 1858 în această zi la Lourdes din sud-vestul Franței, într-o peșteră, Sfânta Fericită Fecioară Maria i s-a arătat unui copile în vârstă de 14 ani. Scopul zilei mondiale este de a acorda suficientă atenție bolnavilor și a-i sprijini în înțelegerea suferinței lor, în ameliorarea durerilor. Este un moment bun pentru bolnavii, lucrătorii din domeniul sănătății și toți oamenii de bună voință să se roage și să-și ofere suferința.

Comunitatea Caritas în practicarea zilnică a iubirii milostive se angajează în această relație și dorește să-i slujească pe cei bolnavi și suferinzi. În această zi specială acordăm o atenție deosebită acestui lucru, am stat de vorbă cu colegii și beneficiarii noștri din diferite regiuni ale diecezei noastre și în continuare le prezentăm poveștile.

M-au pus pe cer, am venit și am fost atât de fericit

Am vizitat-o ​​pe tanti Róza în Cristuru Secuiesc împreună cu colega noastră de la serviciul de îngrijire la domiciliu, Vári Zita. Văduva în vârstă are trei copii care locuiesc în străinătate și este aproape complet paralizată de la brâu în jos. A fost o vreme când nu avea bani să plătească pentru îngrijire, așa că a învățat să aibă grijă de igiena personală. La intrarea în casa ei curat și ordonat, am fost imediat captivată de energia pozitivă care înconjoară locuința mică însorită. M-a pus imediat într-o dispoziție bună.

– Tanti, spuneți-ne cum sunteți, ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?

– Numele meu este Borbély Rozália, am trei copii, soțul meu a murit. Acum cincisprezece ani a început această boală, o boală autoimună care mi-a lăsat piciorul stâng complet paralizat și s-a răspândit spre dreapta. Nervul senzitiv este paralizat, cel de mers încă rămâne, dar abia mă descurc și de aceea am nevoie acum de ajutor. Pentru că am și căzut la jumătatea anului trecut având o fractură gravă la coapsă, de atunci am nevoie de mai mult ajutor de la Caritas.
Cum boala mea este gravă, îmi este foarte greu să mă mențin în viața de zi cu zi, pentru că acum am nevoie de ajutor în toate. Până acum am reușit să rezolv, am ținut mobila cu o mână și am aspirat cu cealaltă mână, dar acum nu mai pot, mi-a dispărut simțul echilibrului. Nu pot să mă țin un minut, cad, dar ce putem face, dragă? Nu va fi mai bine, doar mai rău. Totul se va înrăutăți numai, mi s-a explicat despre ce fel de boală este, că apare în corp și paralizează fiecare parte cu încetul.

– Cum vă poate ajuta Caritasul?

– Zita este alături de mine de doi ani. Dimineața, îmi face baie, mă curăță, îmi face patul, pune cearșafurile curate, apoi îmi curăță baia și încălzește mâncarea. Acum îmi aduc și prânzul de la Caritas. Slavă Domnului că și asta a fost dat, este de mare ajutor pentru mine!

– Radiați o bucurie atât de puternică de afirmare a vieții, de unde vine, de la ce aveți această motivație zilnică?  

– Ei bine, dragul meu, copiii mei m-au mutat la ei în Anglia. Aveam un apartament privat mare și frumos în strada Bisericii. Am fost afară doi ani, dar am plâns până m-au adus acasă. M-au pus pe cer, am venit și am fost atât de fericit. Nici nu vă pot spune cât de fericit am fost să fiu acasă când am ajuns la Târgu Mureș.
În al doilea rând, dragul meu, îți spun că nu vreau să-i nenorocesc pe copiii mei. M-am săturat de acei doi ani, văzând că copiii mei au puțin timp și trebuie să muncească. Prefer așa! Vorbim online, iar Caritas are grijă de mine acasă, ceea ce este foarte bine.
Și nu le plâng niciodată că am fost lăsat singur. Am acceptat această situație, dragul meu, pentru că nu suportam să-i leg așa de mine. Sunt probleme cu un astfel de bolnav. Dar mă bucur când merg în oraș cu căruciorul meu, tot orașul mă cunoaște. Îți jur, Zita mă îmbracă frumos și mergem, oh, e atât de bine pentru mine. Jur, e bine. Oricum, mă bucur de viața mea așa, pentru că dacă este dată așa, mai pot trăi cumva, na!

Fancsali Barna

Cine își înlocuiește văzul cu speranță

Fie ca bătrâna să fie frumoasă! Mătușa Csergő Margit din Lăzarea, județul Harghita se încurajează cu asta și își tricotează din ce în ce mai frumoase șosete, eșarfe și veste. Nu poate vedea modelul, dar îl poate simți. „M-am născut miop. Nu s-au ocupat de asta la momentul respectiv. Nu vedeam la școală, era rușine să port ochelari, doctorul mi-a dat unguent și medicamente, așa am mers mai departe. Când m-am căsătorit, ochelarii nu mai erau o rușine, dar era deja prea târziu. Unul dintre ochii mei este întors spre interior, nu văd nimic cu el, celălalt s-a slăbit. Ar fi trebuit să ridic numai trei kilograme, dar a trebuit să car treizeci. Cred că această muncă multă și grea nu i-a făcut bine”. Ochii i s-au deteriorat încă de când era copil, dar se asigură că dacă moartea ar veni în casa lui, poarta i-ar fi închisă. O să mă duc mâine – așa zice sorții în fiecare zi, dar în fiecare seară plănuiește ce va face a doua zi pentru a amâna mersul.

Szász Hajnal, îngrijitoarea la domiciliu din sat o vizitează în mod regulat, îi aduce medicamente și cuvinte bune și, în schimb, adună vitalitate de la femeia de optzeci și opt de ani. Mătușa Margit este văduvă, singura ei fiică locuiește în Germania, la fel ca nepoții și strănepoții ei. Fiica ei spune că deseori mergea acasă pentru a-și duce mama în Germania și a-i arăta locul de muncă într-un cămin de bătrâni: este posibil să trăiești și așa viața.

Când i-am vizitat, fiica ei era acasă, ne așteptau în timp ce amândoi tricotau, mătușa Margit o vestă nouă, colorată, cu stuf, iar fiica ei o pătură albă din mohair cu dantelă ca cadou pentru un nou-născut. Memoria cât le permite să se întoarcă în timp, din partea mamei generații întregi lucrau manual, coseau, tricotau, chiar și băieții. Lenevia nu a fost la modă nici pe linia tatei, după pensionarea soțului mătușii Margit, din tapițer, a devenit împletitor de coșuri, iar cât a putut a cântat la nunți.

Dacă roata timpului s-ar întoarce, mătușa Margit ar schimba multe lucruri. De exemplu, de mică, nu i-ar fi rușine să poarte ochelari, dar trebuie să accepte că vederea ei este incompletă. E greu așa, dar nu se plânge toată ziua, numai se întreabă de ce plâng alți care pot vedea și merge?

Ea dă sens fiecărei zile, iar dacă cineva întreabă, este bucuros să ofere sugestii despre cum să faci față bolii: „dacă te doare undeva, de exemplu capul, nu înseamnă că trebuie să stai în pat. Picioarele tale sunt bine, ridică-te! Apoi, dacă te dor picioarele, începe să gătești pentru că trebuie să mănânci chiar și atunci când te dor picioarele! Dacă ești chinuit de gânduri rele, începe să faci ceva ce ai urât toată viața, vei vedea, îți va distrage atenția!” – enumeră articolele rețetei și o adaugă cu modul ei de viață: nu merită să colecționezi, pentru că nu poți duce nimic în viața de apoi, dar merită să faci cadou pentru a fi amintit cu dragoste.

Balázs Katalin

Dacă nu avem încredere, suntem pierduți

Dendea Mária Anna din Târgu Mureș este o doamnă în vârstă de șaptezeci și nouă de ani, cu o energie deosebită, vizitează de douăzeci de ani Centrul de Zi pentru Vârstnici Maica Tereza. După ora de gimnastică de luni dimineață, ea ne-a relatat că a lucrat în domeniul sănătății timp de patruzeci de ani, a fost asistenta principală în laboratorul policlinicii de copii din județul Mureș, la secția de recoltare de sânge.

– Cum ați reușit să sprijiniți pacienții în această muncă?

– Pentru mine, cel mai important lucru a fost întotdeauna să vorbesc foarte frumos și să las oamenii să-și exprime singuri plângerile. Dacă copiii erau îngrijorați sau plângeau, îi încurajam și aveam mereu câteva bomboane în buzunar. La policlinică aşteptau cel puţin şaizeci de oameni în fiecare zi, nu puteam refuza unul. Dacă era îmbulzeală la uşă, ieşeam pentru că puteam vorbi în limba lor, le-am rugat să aștepte cu răbdare, pentru că vom primi pe toți. Întotdeauna am primit oameni de la sate ca să nu mai fie nevoiți să se întoarcă. Oamenii m-au iubit și m-au respectat și mi-a plăcut foarte mult meseria mea. Mi-am trăit vocația, nu aș putea să lucrez în altă slujbă nici astăzi, iubesc oamenii, copii.
Noi am contribuit la diagnosticarea copiilor. De exemplu, în cazul nefritei, celulele roșii din sânge au apărut în urină. Sau dacă leucocitele au apărut în același loc, acestea au confirmat o infecție. Nu ne-am îngrijit direct de pacienți pentru că lucram într-o policlinică, dar am descoperit boli. Știam deja din analizele de sânge că, dacă cineva are icter, nefrită, sau este de fapt infectat cu virusul HIV. Am lucrat cu un microscop, iar la copii mici sângele am prelevat din vârful degetelor.
Dacă a apărut o boală infecțioasă, de exemplu în creșe, puteam conta pe o vizită a lucrătorilor din domeniul sănătății publice la policlinică. Întotdeanu au găsit totul în regulă pentru că erau reguli stricte de igienă și lucram foarte curat.

– De ce boli ați suferit de-a lungul timpului?

– Am avut o intervenție chirurgicală pe o problemă ginecologică. Am fost foarte pozitiv în privința asta, dar până la urmă, știți ce a fost în neregulă? Am simțit că mi-am pierdut feminitatea, și asta m-a lovit puțin mental. Dar apoi a trecut timpul, și m-am consemnat.

– Vă văd întotdeauna ca fiind bine îngrijită și feminină ori de câte ori veniți la activitățile noastre.

– Știți de ce? Mama mea – Dumnezeu să o odihnească – care era o femeie foarte pedantă, mi-a spus mereu, ascultă, iubirea mea: oricât de simplu ești îmbrăcată, dacă pantofii tăi sunt curați și drăguți, iar capul în ordine, atunci ești elegant. Învață asta în viață.

– Veniți des la Caritas pentru gimnastică.

– Da, mereu mi-am dorit asta, și înainte făceam gimnastică acasă. Mă trezeam la cinci în fiecare dimineață și făceam douăzeci de minute de gimnastică. Vara afară în curte, iarna înăuntru în casă. După aceea, m-am spălat, m-am îmbrăcat, am pregătit micul dejun, m-am urcat pe bicicletă și am fost la serviciu la ora șapte. Încă fac exerciții până în ziua de azi. Mă bucur și eu să merg la Caritas, atâta timp cât Dumnezeu îmi dă sănătate.

– Ce le transmiteți bolnavilor cu ocazia zilei mondiale?

– Îi spun să fii optimiști și plin de speranță. Să aibă credință: dacă au fost buni în viață – dar dacă nu, chiar și atunci – Bunul Dumnezeu îi va ajuta. Și dacă ar fi să vorbesc doar contemporanilor mei, aș spune următoarele: mișcă-te mult, ieși din casă, dă-te jos din pat. Îndrăznește să ieși din casă, pentru că dacă nu o faci, va fi din ce în ce mai dificil. Fă-ți prieteni noi dacă cei vechi deja te au părăsit. Avem nevoie de prieteni adevărați pentru că trebuie să ne revărsăm inimile cuiva. Rugăciunea este, de asemenea, importantă. Trebuie să crezi în ceva, pentru că dacă nu crezi în nimic, ești pierdut.

Orbán Júlia

Bucuria muncii și a dăruirii

Este șapte februarie la nouă kilometri est de Târgu Secuiesc, județul Covasna, la poalele Munții Brețcului. Soarele strălucește puternic în valea pârâului Capelei, de parcă ar fi primăvară, deși este încă iarnă, luna în care se sparge gheața. La douăzeci și cinci de minute după bătaia clopotelor de la amiază, ajungem la Ojdula, unde doamna Felcser Amália locuiește într-o căsuță îngrijită, pe o stradă plină de noroi din spatele bisericii ortodoxe. Am bătut și am deschis ușa. Intrăm în bucătărie, unde căldura sobei de teracotă și mirosul umilului adăpost mi-au adus imediat înapoi imagini ale copilăriei mele senine și fericite, de parcă aș fi călătorit înapoi în timp. Am salutat cum se cuvine. Mătușa Amália stă pe pat, cu o Biblie zdrențuită în mână, iar fiul ei, Árpád, este lângă ea. Televizorul suna în fundal, dar gazda noastră a remarcat că nu se uită prea mult pentru că îi lăcrimă ochii. Potrivit mărturisirii sale, ea preferă să citească ziare și este un abonat regulat al cotidianului Háromszék. Nu întotdeauna găsește ceva pe placul ei, dar atunci ia în vizor doar titlurile cu majuscule, urmate de mica publicitate și rubrica necrolog. În centrul încăperii este o masă, iar în colțul îndepărtat un război de țesut cu ceva încă neterminată pe ea.

Mătușa Amália își sărbătorește a nouăzeci și șaptea aniversare pe douăzeci și cinci martie, a fost operată în urmă cu cinci ani și de atunci este îngrijită de asistentele de la Caritas. A fost o vreme când femeia din Ojdula era vizitată zilnic, acum este vizitată doar luni, miercuri și vineri. „Aveam nouăzeci și doi de ani când am fost operat. Doctorul nu a avut niciodată un pacient ca mine, dar nici eu nu am avut un medic ca el. Am țesut diferite materiale pentru el din recunoștință, încă fac asta și acum. În fiecare zi mă așez la război și lucrez, le prezint tuturor ceea ce fac cu mâinile mele. Pe lângă fiul meu, mai am două fiice, ambele locuiesc în Târgu Secuiesc, unul dintre copiii lor locuiește în Anglia și i-am făcut recent un covor, o față de masă și un prosop”, a spus veselă mătușa, care a adăugat că ea le este recunoscătoare asistentelor de la Caritas, căci aceștia o tratează uman, o ajută în toate și, deși este bătrână, își amintește numele lor la toate. „Întotdeauna mi-a plăcut să trăiesc și să lucrez. Numai bunul Dumnezeu știe cât mai am, dar voi munci cât voi trăi”, a spus mătușa Amália, care iese zilnic din casă și face un prosop de bucătărie în jumătate de zi. „Nu le fac pentru a le vinde, pentru că materia primă pentru ele este foarte scumpă, ci pentru a le face cadou, pentru a surprinde pe cineva cu ele”, a spus cu o mare dragoste în glas bătrâna, care face textile de casă de șaptezeci de ani.

Povestea a urmat poveste, cele șaizeci de minute plăcute petrecute la Felcser Amália au zburat repede, înainte de a pleca, gazda noastră a tăiat prosopul de bucătărie pe care tocmai îl terminase de pe război, apoi a scos unul din camera interioară și mi l-a dăruit din inimă. Înainte de a pleca, ne-a mulțumit că l-am vizitat, dar am simțit că eu îi datoram recunoștință pentru pofta și dragostea de viață, energia și veselia care am căpătat. Îi mulțumesc mătușii Amália pentru că m-a primit în casa ei și mi-a arătat că, în lumea noastră în ritm alert, munca și oferirea de cadouri au, de asemenea, timpul și bucuria lor.

Tibodi Ferenc

Scaunul cu rotile: un instrument, nu un obstacol

Însoțit de picături abundente de ploaie, intru în casa soților Kerekes din Sînsimion, din județul Harghita, iar o pisică neagră mă întâmpină în prag. În cameră, nu doar soba radiază căldură, ci și dragostea și bunătatea gazdelor mele.

„Am tricotat șosete, tocmai am început asta – arată spre o șosetă roșie. Ieri am terminat unul maro, acum il fac pe acesta, când ce fel de material primesc. Are un coș plin cu ele. Vederea mea este acum atât de slabă încât nu pot tricota bluze și pulovere, ci doar șosete. Tricotarea mă relaxează, mă așez în fața televizorului și tricot. Ce altceva aș putea face?” – spune doamna Jolánka, al cărei tată a făcut primul ei ac de tricotat din spițe de bicicletă.

La început s-ar crede că trăiește anii liniștiți a unei pensionare mediu, dar are și probleme: piciorul stâng a fost amputat din cauza unei boli. Este greu de imaginat o femeie care a lucrat pe câmp din primăvară până în toamnă, acum forțată să meargă într-un scaun cu rotile. „Sunt blocat acasă” spune doamna Jolánka, care încă a găsit o modalitate de a ieși în curte vara, deși locuința lor nu are rampă. „Am ajuns în pensie de boală din cauza problemelor cu inima și rinichii, apoi a venit această operație dificilă. De atunci primesc îngrijire de la Caritas, rana a trebuit tratată mult până s-a vindecat. Am probleme și cu tensiunea, vin de trei ori pe săptămână să o măsoare. În plus, ei fac cumpărăturile, dacă este necesar, scot rețeta și medicamentele”.

Dar nu se plânge. Cu nici un cuvânt. Ea nu este genul pentru care limitările de mobilitate sunt un obstacol, scaunul ei cu rotile este un instrument: soțul ei se ocupă de spălat, ea de împachetat. Ea pune hainele în mașina de spălat, soțul ei le întinde. De-a lungul anilor, modul în care sunt împărțite treburile casnice s-a dezvoltat încet. Se susțin unul pe celălalt, așa și este în regulă.

„Spiritual nu o poți procesa, dar trebuie să ne încredințăm viața Bunului Dumnezeu. Prin minte îmi trec multe lucruri, dar undeva trebuie să te calmezi. Nu trebuie să disperăm, trebuie să privim mereu înainte și să sperăm atâta timp cât trăim și să acceptăm ceea ce Bunul Dumnezeu ne-a dat și să trăim în consecință” – le transmite tovarășilor săi. Păcat că cuvintele nu pot reda cu adevărat puterea care a radiat din ochii acelei femei fragile, dar vibrante.

György Mária Angéla

Sprijin pentru a face ziua de azi mai bună decât ieri

Pentru Péter György, directorul departamentului sociomedical al Caritas, altruismul este un mod de viață, iar tot ceea ce a învățat și a experimentat îl ajută să facă față provocărilor zilnice.

– Om bolnav. Ce înseamnă acest termen pentru dumneavoastră, cine este bolnav?

– Aici, la Caritas, un bolnav este acela care nu se poate descurca singur, iar pentru a face ceva cu boala lui, fie în direcția recuperării, fie în traiul cu boala, are nevoie de ajutor, iar noi cumva îl putem sprijini în asta.

– Ați putea prezenta zonele în care Caritas lucrează cu persoanele bolnave?

– Când vorbim despre îngrijirea pacienților la Caritas, oamenii se gândesc de obicei la serviciul de îngrijire la domiciliu. Însă în căminele noastre de vârstnici și în instituțiile de spitalizare, vârstnicii sau persoanele cu dizabilități sunt internați în mare parte pentru că au vreo boală cronică sau acută, din cauza căreia nu își mai pot menține viața independentă. Totodată și centrele noastre de zi sunt frecvent vizitate de persoane care au nevoie de sprijin din cauza unei boli pentru a deveni mai independente. De asemenea programul de catering ajută, să le ofere mese calde, indiferent de vârstă sau statut social, creându-le astfel posibilitatea de a rămâne acasă. Majoritatea beneficiarilor în programele noastre suferă și de o anumită boală.

– Care este modul de gândire cu care un angajat poate ajuta un bolnav?

– Încercăm să ne bazăm toate activitățile pe resursele persoanei în cauză, abordându-le nu orientat spre deficit, ci orientat spre oportunități. Nu ne uităm la ceea ce nu poate face singur, ci la ce poate face, pentru că asta poate fi dezvoltat și extins în continuare. Dacă ne uităm doar la ceea ce nu știe, atunci suntem pe un drum fără ieșire, nu-l putem ajuta. Da, recunoaștem că nu mai poate face asta, dar pentru ca el să devină mai independent, ne uităm la ce poate face și îl dezvoltăm împreună pentru ca calitatea vieții lui să se îmbunătățească.

– Vorbim despre dezvoltare. Este posibil să te dezvolți pe durata întregii vieți?

– De fapt, noi spunem că învățarea durează toată viața și de aceea dezvoltarea poate dura toată viața. O persoană nu se oprește niciodată într-o anumită situație, există dezvoltare și există degradare. Întrebarea este, în ce direcție o susținem, în direcția extinderii sau restrângerii posibilităților sale. Pentru că poate exista sprijin care îl face mai vulnerabil și sprijin care îi crește independența.

– Psihologul Sisak Imola spune să-ți întrebi partenerul ce vrea când este bolnav. Nu da ceea ce ți-ai dori dacă ai fi bolnav, pentru că nici cu cele mai mari intenții bune, nu vei ajuta. Ce părere aveți despre asta?

– În multe cazuri, pacientul care ni s-a încredințat nu ne poate spune ce vrea. Trebuie să găsim forma de sprijin care să îl avantajeze, să îi extindem oportunitățile, să îi îmbunătățim calitatea vieții și apoi poate că va spune că pentru el este mai bine decât a fost ieri. Dacă mă întrebați pe mine, vreau ca colegii mei să fie sensibili la micile semnale ale celor aflați în îngrijire, ale persoanelor în vârstă și ale persoanelor cu dizabilități, astfel încât să știe dacă sprijinul lor le restrânge sau le extinde oportunitățile. Căutați aceste oportunități de schimbare și nu vă fie niciodată teamă să recunoașteți dacă v-ați blocat, sau simțiți că faceți mai mult rău, și cereți ajutor.

– De Ziua Mondială a Bolnavilor ce doriți pentru ei?

– Mesajul ar fi că nu ar trebui să renunțe niciodată la speranță. Știm că viața are un final, dacă ne naștem o să și murim, dar contează cum va fi această călătorie către moarte. Viața ascunde ceva diferit pentru fiecare. Când o boală se apare, când percepem că nu mai funcționam ca înainte, primul lucru la care ne gândim este disperarea. Dar întotdeauna există speranță. Nu mă gândesc la eternitate, ci la modul în care calitatea vieții mele aici pe pământ depinde și de mine. Îmi doresc ca toată lumea să găsească sprijinul care face astăzi să se simtă mai confortabil decât ieri.

Balázs Katalin

Tradus și editat:
Molnár József