Un oraş în ruine
Interviu cu Sabine Wartha, membru al echipei Caritas Internationalis din Haiti
Doamnă Wartha, imaginile pe care televizorul ni le aduce din Port-au-Prince atât de aproape corespund realităţii?
Este mult mai rău. Am trăit războiul din Kosovo şi cutremurul din Pakistan. Dar distrugerile pe care le-am văzut în capitala haitiană sunt mai masive – acum se arată că structura politică şi situaţia economică din Haiti erau o catastrofă încă înainte de producerea cutremurului.
Care sunt imaginile care v-au rămas în minte?
În primul rând deosebirea dintre două lumi. În Republica Dominicană plajele caraibiene marcate de kitsch cu peisajele acelea pitoreşti, destinaţia de vacanţă preferată de atâţia turişti. În Haiti o capitală pustiită, punctul de plecare al unui exod: oameni trăgând după ei saltele, scaune, resturi din casele proprii departe de Port-au-Prince. Cine poate încă să se depalseze, fuge. Este o „migraţie în masă”, aşa cum spun oamenii, la ţară, spre nicăieri.
Cum ar trebui să ne imaginăm pagubele produse de cutremur?
La televizor sunt arătate numai imaginile cu ruine. În realitate, Port-au-Prince, cel pe care l-am găsit noi la faţa locului, este un oraş împărţit în două. Pe una şi aceeaşi stradă se poate vedea cum pe partea stângă totul este încă intact iar pe partea dreaptă – numai ruine. Aici viaţa, dincolo moartea.
Vă gândiţi la cei peste 100.000 de morţi, care sunt încă îngropaţi sub dărâmături?
Nu… Suntem atât de ocupaţi cu ajutarea supravieţuitorilor, încât nu ne gândim la morţi. Gândurile acestea vor apărea mult mai târziu. Îşi vor aduce aminte de noi doar datorită măştilor de protecţie, pe care le purtăm datorită mirosului de putrefacţie.
Care este cea mai mare provocare după părerea dumneavoastră?
Noi suntem cazaţi în corturile de la Caritas International, împreună cu echipe de salvare din Mexic şi pompieri din toată lumea… Vin din ce în ce mai multe pachete cu bunuri – mai ales apă şi obiecte de igienă – atât pe uscat cât şi pe calea aerului. Organizaţia Caritas era prezentă în Haiti încă înainte de cutremur, iar acest lucru se observă când vine vorba de logistică.
Organizaţiile umanitare – Crucea Roşie, Vecin în Nevoie, Medici fără Frontiere, World Vision ş. a. – lucrează împreună sau îşi vede fiecare de treaba ei?
Suntem cu toţii bine organizaţi de Naţiunile Unite. ONU solicită zilnic lucrul în comun acord. Toţi au aici un singur scop, indiferent cine este administratorul donaţiilor.
Aţi văzut şi jafuri?
Într-adevăr se aud neîntrerupt focuri de armă, dar mai importante sunt pentru noi chipurile bucuroase ale oamenilor, atunci când ne privesc. Ne spun "Thank you!" şi "Merci!" şi ne arată marea lor recunoştinţă. În acelaşi timp ţin bannere în mâini, pe care e scris "We need help! We need food and water!"
Cât va mai dura, până când ajutoarele ajung cu adevărat la cei care au nevoie de ele?
În drum spre Port-au-Prince am văzut într-adevăr multe ambuteiaje, maşinile rămân blocate adesea, aeroportul este suprasolicitat. Atâta timp cât încă există acte de violenţă, distribuirea ajutoarelor nu are nici un sens. De aceea sper că soldaţii americani vor patrula în zonă cât mai curând, pentru că mai mult decât de apă oamenii de aici au nevoie de altceva: de siguranţă.
Se mai pot găsi încă suprevieţuitori?
La şapte zile de la cutremur este din ce în ce mai puţin probabil – un om poate rezista fără apă cel mult trei zile. Marţi a mai fost salvat un copil în viaţă de sub ruinele unei case. Acestea sunt momente extrem de emoţionante.
Doamnă Wartha, cu ce senzaţii veţi adormi astăzi?
Epuizată de tot, dar plină de speranţă. Lucrările de construcţie în această ţară vor dura cu siguranţă doi ani.
Se întreabă oamenii unde este Dumnezeu?
Da. Dar Dumnezeu nu a uitat de Haiti. Pentru că acolo unde sunt oameni care ajută, este şi Dumnezeu. (caritas)