Știri

Dacă ar fi să definesc perioada Postului Mare pentru oameni pentru care acesta înseamnă doar postul, tăgăduirea de sine sau pentru cei care încă nu L-au întâlnit pe Dumnezeu, dar se simt și se consideră „oameni moderni”, aș spune că: Postul Mare este un „seminar de cunoștință de sine cu Dumnezeu”.
Dumnezeu vrea ca noi să-L cunoaștem mai bine și pe Sine prin El!
Deci calea Postului este o cale prin care nu putem ajunge la destinație doar prin instrumente ale cunoașterii umane. Instrumentele de cunoaștere umană sunt importante fără îndoială, dar excesul Postului Mare este că mergem cu Duhul Sfânt, Care ne ajută să ne explorăm adâncurile interioare. Nu putem merge singuri pe calea autocunoașterii, pentru că atunci nu vom putea îndura pustia. Pustia nu este doar un loc, ci o stare și poate fi îndurat doar cu Duhul Sfânt. Desigur, dacă vrem să mergem cu Dumnezeu și să ne cunoaștem mai bine în lumina Sa, nu putem scăpa de ispită.
Recunoaștem ispita în noi înșine dacă...

Potrivit unei poveste, a fost odată un om sărac care s-a plimbat deranjat de necazuri pe marginea pădurii. Când a obosit, s-a așezat cu spatele de un copac, să se odihnească. Atunci încă nu știa ce fel de copac alesese. Era un copac cu putere magică. Un copac care îndeplinește toate dorințele celui care îl atinge. Omul s-a gândit mai întâi la cât de bun ar fi un pahar cu apă. Deodată a observat că avea în mână un pahar cu apă limpede ca cristalul. A privit surprins, l-a examinat și l-a mirosit. În cele din urmă, a decis că nu poate să fie periculos și a băut apa.  
Apoi i s-a făcut foame și a vrut mâncare. Mâncarea a apărut în fața lui la fel de brusc și uimitor ca apa. „Dorințele mele par să se împlinească”, s-a gândit plin de surprinde.
După aceea a spus cu voce tare: „Atunci vreau o casă frumoasă!” A apărut o casă în vale în fața ei. Cu un zâmbet larg pe buze, dorea și servitori care să aibă grijă de casă. Când au apărut și aceștia, el s-a simțit binecuvântat de Domnul cu o putere incredibilă.
Așa că și-a dorit o femeie frumoasă și extrem de inteligentă cu care să-și împărtășească norocul.

În timpul vieții Sale Isus propovăduiește Împărăția lui Dumnezeu, acordă  atenție deplină oamenilor și, totodată, reușește să aibă timp și pentru el însuși. Care este secretul acestui lucru? Conform fragmentului din Evanghelie, trei cuvinte pot ajuta la rezolvarea acestui mister și apoi ne putem trăi viața de zi cu zi în deplinătate și într-un mod plăcut lui Dumnezeu: propovăduirea cuvântului Domnului, vindecarea, rugăciunea.
Propovăduirea cuvântului Domnului: Isus vorbește scurt și concis, ne învață prin pilde.
Cum îl pot urma?
Când Sfântul Francisc de Assisi și-a trimis ucenicii în călătorie, el le-a spus mereu: mergeți și, dacă este necesar, să și vorbiți! Aceasta înseamnă: trebuie să trăiesc în așa fel, încât ceilalți să observe și să întrebe de speranța care trăiește în mine, așa cum citim în scrisoarea lui Sfântul Petru (1 Petru 3,15-17) Când mă întreabă despre credința mea, eu răspund: propovăduiesc cuvântul Domnului!

”Şi erau uimiţi de învăţătura lui, pentru că el îi învăţa ca unul care are autoritate, şi nu în felul cărturarilor.” (Marcu 1:22)
„Ce-i asta? O învăţătură nouă dată cu autoritate! El porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun”. (Marcu 1:27)
Isus aduce lucruri noi prin reînnoirea, împlinirea celor vechi. Vechea învățătură ”reînnoită” este de fapt învățătura veche împlinită. Vechiul devine nou atunci când este umplut de Duhul Sfânt. Învățătura lui Isus este sufletul și viața: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață.” (Ioan 6:63). Asta este diferența între învățătura Lui și învățătura cărturarilor. Aceștia, nu trăiesc Scriptura ci mai degrabă o învață. Isus ne învață, trăind și lucrând în armonie cu Duhul Sfânt și cu Tatăl.
Papa Pius al X-lea a spus totul în mod corect în motto-ul său: ”Să reînnoim totul în Hristos”. Avem nevoie de o reînnoire constantă, dar nu fără Hristos, ci prin El.
Pot să revizuiesc tot ceea ce este vechi în viața mea?
 „Trecutul nu trebuie îndepărtat pentru că este rău, ci pentru că este mort.” (A. de Mello SJ)

„S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!”. (Mc 1,15)
Există patru afirmații interdependente în textul de mai sus. Fiecare afirmație este o revelație separată care împreună alcătuiesc un întreg. Aceste afirmații conțin întreaga Evanghelie, așa cum conține întregul în fiecare secțiune. Să le luăm pe rând:
Timpul s-a împlinit. Isus, prin Duhul Sfânt și condus de El, anunță că Împărăția lui Dumnezeu a sosit. Cel care Îl întâlnește simte plinătatea timpului și trăiește deja în Împărăția Sa. Plinătatea timpului o simt atunci când primesc dragostea lui Dumnezeu. Această iubire nu este niciodată atât de completă în noi încât să nu putem primi mai mult. Chiar și într-o relație profundă, iubirea întotdeauna crește, se extinde continuu. Dumnezeu se arată prin Isus, Isus Îl poartă pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, de aceea apostolii, care Îl privesc în ochi, nu pot rezista, își lasă imediat plasele și Îl urmează. Și pentru mine timpul este deplin atunci când Îl primesc și Îl port în mine.

A doua zi, Ioan stătea iarăşi cu doi din ucenicii lui. Şi, pe când privea pe Isus umblând, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” Cei doi ucenici l-au auzit rostind aceste vorbe şi au mers după Isus. (Ioan 1:35) Ioan Botezătorul nu se propovăduiește pe sine, ci mărturisește întotdeauna despre Isus. El îl arată pe Isus în viața și cu viața lui. Când îndoielile îl afectează în închisoare, el și atunci își trimite ucenicii la Iisus și prin ei Îl întreabă: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Lc 7:19) Scriptura de mai sus subliniază, de asemenea, că atunci când apare Mielul lui Dumnezeu pe care îl propovăduiește Ioan, Botezătorul va da drumul propriilor săi ucenici. Eliberarea nu este ușoară. Ne place să fie a noastră tot ceea ce realizăm. Vrem să ne însușim oamenii pe care i-am primit ca membri ai familiei sau prieteni. Dar ce este al nostru nu este cu adevărat al nostru, l-am obținut doar pentru o vreme. Nici viața nu este a noastră. Obținem tot și toată lumea ca dar pentru o vreme. În cuvintele jertfitoare ale Sfântului Ignațiu de Loyola: „Tot ce am și ce sunt, mi-ai dat, gratuit...”.

Aseară, cineva a pus întrebarea: dacă îl simți pe Dumnezeu din ce în ce mai aproape de tine în propriile tale rugăciuni tăcute, mai este necesar să mergi la Liturghie? M-am întrebat: dacă într-adevăr nu e așa de liniște la Liturghie, pentru că cineva tusește lângă mine, sau nu este atent - nu ar fi mai bine să rămâi acasă o jumătate de oră, în tăcere cu Dumnezeu?
S-a născut următorul răspuns: când sunt la Liturghie cu alții, există șanse foarte mari să nu-l întâlnesc pe Dumnezeu, dar când trăiesc într-o relație din ce în ce mai strânsă cu Dumnezeu, credința, speranța și iubirea radiază din mine, deoarece trebuie să merg în comunitate să „infectez” și pe alții. Credința radiază fără cuvinte. Pe măsură ce oamenii urcă fără cuvinte pe acoperiș și îl cobor pe omul paralizat în fața lui Isus, așa pot să-i influențez și eu pe ceilalți – chiar neobservat – în comunitatea în care sunt prezent.