Știri

Un bărbat stă trist pe bancă, un polițist trecător îl întreabă de ce este trist. Bărbatul relatează că bunicul său a murit acum câteva luni și i-a lăsat 100.000 de euro și câteva mașini. Polițistul se întreabă: ”Asta nu sună a cauză de tristețe”. ”Da, dar nu ați auzit încă întreaga poveste”, continuă bărbatul: ”luna trecută, unchiul meu mi-a lăsat 1.000.000 de euro ”. Polițistul clătină din cap: ”Nu înțeleg. Atunci de sunteți atât de nefericit? ” Bărbatul răspunde: ”Nimeni nu mi-a lăsat nimic în această lună”.
Serios vorbing, există oameni care sunt nemulțumiți de orice ar avea pentru că doresc întotdeauna doar să primească, să dețină.
După înmulțirea minunată a pâinii, oamenii Îl caută din nou pe Isus. Au fost plini și iar au înflămânzit.
Iisus transcende apoi mâncarea perisabilă și se numește Pâinea Vieții. Acest lucru înseamnă pentru mine că trebuie să merg dincolo de a obține și trebuie să învăț de la Maestrul meu să duc o viață ”gustoasă”.

Într-o zi, părinții sunt surprinși să o vadă pe fiica lor de patru ani pozând în mijlocul camerei cu ramă mare de ochelari negri.
- Dar tu? Vrei să porți ochelari? - întreabă mama cu un zâmbet.
- Am deja rama! - ciripește fetița, - Trebuie să punem numai lentile. Dar nu orice fel de lentile sunt bune! Trebuie la fel ca cea pe care o are bunica!
- Nu va fi un pic cam tare pentru tine? - întreabă tatăl, gândindu-se la lentilele groase ca de sticlă de borcan ale bunicii mai degrabă nevăzătoare.
- Nu! Am nevoie de ochelari la fel ca ai bunicii! - insistă fetița, - Ea întotdeauna vede binele în toată lumea cu ele!
Aceasta este viziunea divină: să căutăm și să găsim binele din fiecare. Chiar și în cei în care nu există nicio urmă de bine.
Viziunea divină vede răul și binele din spatele lui.
Această viziune nu mai are nevoie de ochelari, pentru că vede clar. Și pe mine. Și pe alții. Pe toată lumea.
Prin urmare, NUMAI ȘI NUMAI ACEASTĂ VEDERE poate pronunța judecata.

De-a lungul vieții am întâlnit oameni, despre care știu, că proclamă, afirmă ceva, dar ei nu trăiesc așa, nu sunt autentici.   
Cu siguranță acest lucru poate fi respingător și poate că am dreptate, dar trebuie să mă întreb:
Oare mă deranjează pentru că fac și eu des așa? Vreau binele, îl proclam și eu, dar simt în adâncul sufletului cât de des sunt departe de ceea ce proclam ...

Să am eu dreptate este mai important sau iubirea mea? Ce rost are adevărul meu, dacă iubirea nu crește în mine?
Când Isus învață în propriul său oraș, mulți se îndoiesc de El, deoarece cred că Îl cunosc: nu este oare acesta tâmplarul, fiul Mariei ... (Marcu 6,3)? Și sunt revoltați!
Ei cred că Îl cunosc pentru că Îl asociază cu rudele Sale și acesta este marele obstacol în a se apropia de El!
Da, ATUNCI, DOAR ATUNCI minunile încep în viața mea ...

Poate mulți dintre noi cunoaștem povestea funambulului. Când oamenii se adună să vizioneze spectacolul lui artistic, el își întinde frânghia peste marea prăpastie și îi întreabă pe cei prezenți: - Credeți că voi împinge o roabă peste prăpastie? Oamenii răspund clar: - Sigur, credem, doar tu ești funambulul. – Bine, răspunde el, dar acum am o rugăminte: unul dintre voi să se așeze în roabă înainte să trecem peste prăpastie. Tăcerea este imensă, nu apare nimeni. Apoi, în sfârșit, apare un copil mic și urcă în roabă. După ce funambulul împinge roaba peste prăpastie, spectatorii îi întreabă pe copil: - Nu ți-a fost frică? - Cum să nu,  a răspuns, doar că funambulul este tatăl meu.
Aceasta este adevărata credință. Și copilul mic este speriat, dar știe că tatăl său este funambulul și nu își poate dori răul, nici peste prăpastie. În povestea de evanghelie, o femeie bolnavă de doisprezece ani se apropie de Isus și Îi atinge haina. Isus simte atingerea, deoarece puterea iese din el.

Contemplând despre taina credinței Sfintei Treimi, îmi amintesc de exemplul unei stridii plutind în mare. Dacă această creatură se deschide un pic, oceanul pătrunde în ea. Cu cât se deschide mai bine, cu atât oceanul pătrunde mai mult. Când se deschide complet, oceanul o inundă de tot. Putem spune că stridia include oceanul? Sigur că nu. Mai mult, oceanul o include și o umple pe ea.
Credința creștină proclamă două adevăruri aparent contradictorii: un Dumnezeu care este atât de deasupra noastră încât ne este evaziv; și un Dumnezeu pe care-L putem vedea, atinge și îmbrățișa.
Chiar și secretul Sfântei Treimi se referă la acest lucru: Dumnezeu, ca Tatăl nostru iubitor, guvernează și îngrijește universul. Așa am învățat, este și adevărat, dar este prea general. Prin întruparea Fiului său, Iisus Hristos, El se apropie de noi: merge de la om la om.
Cu toate acestea, umanitatea este finită. De aceea vine Duhul Sfânt, care ne ajută să înțelegem Dumnezeul Sfântei Treimi...

Cineva a auzit o bătaie puternică la fereastră. S-a apropiat și a văzut un fluture disperat care zbura spre interior, fugind de vrabia de afară. Vrăbiuța a crezut că poate prinde fluturele, dar nu a avut nicio șansă! Iar fluturele era în frică, paralizat de frică! 
De Paști, apostolii s-au ascuns și s-au temut, până când Hristos cel Înviat a apărut și a suflat Duhul Sfânt asupra lor. Apoi, puterea Duhului Sfânt i-a schimbat complet. Nu au înțeles, dar au simțit că erau paralizați, și dintr-o dată erau eliberați. Ei nu erau în elementul lor din cauza fricii. Acum ei sunt eliberați, bucuroși, VIUZI, proclamând Vestea Bună. Ei încă văd pericolul, așa cum au făcut-o și înainte, dar acum sunt purtați de Spiritul Curajului în loc de frică. Ei se depășesc pe ei înșiși, nu prin propriile forțe, ci prin conectarea la "Curentul", cu care merg mai departe împreună - ÎN COMUNITATE!
După cum spune teologul francez André Manaranche: "Credinciosul creștin este un om care se întinde întotdeauna mai departe decât îi ajunge pătura". 

Povestea de azi este despre un sportiv, al cărui tată era nevăzător. Ei aveau o relație foarte bună, care era consolidată și înfrumusețată prin discuții sincere și profunde. Dar, din păcate, tatăl moare.
Băiatul îi cere antrenorului său să-l includă în prima echipă în următorul meci important. Până atunci, el nu jucase niciodată în prima echipă, deoarece antrenorul nu-l considerase suficient de pregătit. Cu toate acestea, băiatul îi promite antrenorului că nu va regreta o astfel de decizie.
Este inclus în meciul important și băiatul joacă de parcă ar fi fost altă persoană. Echipa câștigă și, plin de admirație, antrenorul află că motivația copilului de a juca atât de bine se datorează faptului că fusese pentru prima dată când tatăl său îl urmărise „de sus”. Fiind nevăzător, tatăl său nu reușise niciodată să-l vadă cu adevărat jucând.
Ce minunat ar fi să ne jucăm astfel viața pământească.

În urmă cu câțiva ani am intrat în contact cu un bărbat care m-a abordat cu prietenie. Apoi, treptat, mi-am dat seama că, de fapt, el  nu făcea acest lucru în mod gratuit, în schimb avân multe „așteptări”.
Dacă aș fi acceptat această atitudine, m-aș fi transformat cu siguranță în servitorul său. Cel care joacă un rol mai important în societate are aparenta tendință de a-i ajuta să se ,,ridice,, și pe alții, doar că nu în mod absolut dezinteresat. Sub pretextul prieteniei, al mărinimiei, acesta își adună  de fapt  servitori, oameni care să îl slujească.
Isus vrea prieteni și nu sclavi! El vrea să mă ridice coborându-se El însuși complet la nivelul meu și, aliniindu-se cu mine, mă apropie de Dumnezeu.
Condiția cunoașterii adevărate a lui Dumnezeu este prietenia sinceră cu Isus. Pot să mă apropii de Dumnezeu, de Tatăl Ceresc, prin prietenia lui Isus, pentru că El ne arată adevărata față...

În acea vreme, ciobanul închidea oile într-un țarc seara, care era de obicei de formă rotundă sau uneori pătrat, dar nu avea ușă, numai o deschizătură. Pe măsură ce se apropia seara, ciobanul stătea în fața deschizăturii, punându-și toiagul peste, astfel încât oile trebuiau să se strecoare sub el una câte una. Așa le putea număra și așa a observat și dacă unul dintre ei avea probleme. După ce toate oile au intrat, el s-a întins transversal în fața deschiderii padocului. Deci, literalmente, s-ar fi putut intra și ieși doar prin el. Deci, într-adevăr, el era și ușa vie a padocului, nu doar un păstor. Aceasta este imaginea pe care Iisus și-o aplică atunci când se numește ușă și păstor!
Din aceasta reiese clar că el este, de fapt, ATENT PERSONAL LA TOATĂ LUMEA. Nu la fel. Personal. Atunci Dumnezeu nu ne iubește la fel? Nu. Ne iubește personal. Nu avem întotdeauna nevoie de dragoste și de atenție în mod egal. Când cineva dintr-o familie este bolnav, are nevoie de mai multă atenție decât de obicei.